REDUCERE DE

VACANȚĂ

20%

Zi
Ore
Min.
Sec.
Search
Generic filters

Și vulturii uită să zboare

de

17,60 lei

ISBN: 978-606-95013-8-2
Autor: Lucia Stroilă
Anul apariției: 2020
Nr. pagini: 123
Format: 14.5 x 20

Descriere

„Mi-am strâns aripile și-am tras aer în piept în cea mai neagră noapte de iunie. Am fost prima verigă defectă în marea de albastru ce mă înconjura. Ochii albaștri ai mamei, ai bunicii, ai bunicului, unchilor, mătușilor, verișorilor, tot atîtea nuanțe de albastru între care ochii mei verzi erau puiul de lebădă defect. Am căutat seninul, inconștient, toată viața. Am fost pînă la Voroneț după cea mai perfectă nuanță de albastru. Nu era niciunde ceea ce căutam, doar când ridicam ochii spre cer întâlneam, uneori, ochii neamului și mi se oprea respirația. Târziu am descoperit că sufletul meu are ochi albaștri ca cerul unei dimineți senine într-un loc uitat de lume, ascuns în spatele lui Dumnezeu. Atunci am înțeles că, într-un fel sau altul, toată viața mi-a fost plină de nuanțe de albastru. Și cuvintele-au început să cânte.” (Lucia Stroilă)

1 recenzie pentru Și vulturii uită să zboare

  1. 5 out of 5

    Cristina Apostol

    Sunt luni în care versul scris mă învăluie și mă ține într-o priză a emoției vii, a stărilor de plenitudine metaforică care îmi trasează pe inimă vibrații vii. Poezia întotdeauna pentru mine a fost o haină a sufletului, doar ea mi-l poate îmbrăca într-o mantie a boemicului, a destăinuirilor mirifice, a istoricului trecut ce se completează într-un prezent al popasului literar. Această lună a fost dedicată în totalitate poeziei iar Editura Siono mi-a suplinit biblioteca cu niște exemplare de excepție, cărți una ca una, autori cu o măiestrie ce alină, ce purifică ziua prin formele rimelor sale.

    Astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea “Și vulturii uită să zboare” de Lucia Stroilă, un volum de versuri ca o aripă albă în zbor, ca un sărut furat, ca o sclipire în apa răsăritului. În cerul ochilor mei am descoperit o autoare pe care deja o ador, o să-i caut versul, o să-i parcurg mierea cuvintelor și îmi voi tatua pe suflet zborul ce se cere ridicat în slăvile boltei înalte.

    Privește zdrențele ce-au fost cândva
    falnice aripi și-ai să înveți de câte ori
    m-a lovit fulgerul vieții.
    Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?

    “Și vulturii uită să zboare” este o carte a stăpânirii cuvântului și al reda într-o formă poetică deosebită. Cu îmbinări nuanțate în toate stările unei vieți de om aceste poezii stârnesc, provoacă la gândire meditativă și acumulare sufletistă unică; autoarea a pus piesele la locul lor cu o precizie fixă și ne-am îndemnat la un zbor al metaforelor. Am parcurs foaie cu foaie semeni unei însetate de slove, de îndemnuri, de prezențe și am acumulat o efervescență de metamorfoze a liricii autoarei Lucia Stroilă; aceasta combină viața cu moartea, suferința cu iubirea, înnălțarea cu popasul, linul cu tulburarea, temele abordate sunt ce te cheamă semeni unui glas al subconștientului menit să strecoare convingeri, viziuni și imagini developate dintr-o lumea nouă ce nu se lasă plecată pur și simplu.

    “Și vulturii uită să zboare” este o carte ce atinge sufletul, ce îl ridică în înnălțimea cunoașterii, ce depozitează simbioza a două conținuturi diferite pentru a uni totul într-o licoare a cuvântului și a impresiona cititorul, al face părtaș la o citire colectivă și a da nemurire poeziei. Am citit, am simțit, am respirat cuvinte imprimate în conținut viu și pe cele cu jumătăți de măsură, am vociferat cartrene și am îndrăgit tot ce mi-a dat să trăiesc prin scrierea sa autoarea Lucia Stroilă. De la distanță, din apropierea atingeri textuale am văzut toată strălucirea acestei cărți, și am ajuns la concluzia că singura frumusețe care durează este frumusețea unor poezii ce întipăresc veșnicia.

    ”Mi-am strâns aripile și-am tras aer în piept în cea mai neagră noapte de iunie. Am fost prima verigă defectă în marea de albastru ce mă înconjura. Ochii albaștri ai mamei, ai bunicii, ai bunicului, unchilor, mătușilor, verișorilor, tot atâtea nuanțe de albastru între care ochii mei verzi erau puiul de lebadă defect. Am căutat seninul, inconștient, toată viața. Am fost până la Voroneț după cea mai perfectă nuanță de albastru. Nu era niciunde ceea ce căutam, doar când ridicam ochii spre cer întâlneam, uneori, ochii neamului și mi se oprea respirația. Târziu am descoperit că sufletul meu are ochi albaștri ca cerul unei dimineți senine într-un loc uitat de lume, ascuns în spatele lui Dumnezeu. Atunci am înteles că, într-un fel sau altul, toată viața mi-a fost plină de nuanțe de albastru. Și cuvintele-au început să cânte.”

    Învață-mă

    Învață-mă să râd
    când totu-n mine plânge,
    învață-mă să plâng
    când visul nu te-ajunge,
    învață-mă să merg
    când pașii mei refuză,
    învață-mă cum să privesc
    în urma ta,
    când vei pleca.
    Învață-mă și-apoi închide ușa și te du,
    voi ști tot ce-am nevoie să te uit.

Adaugă un comentariu

Întrebări și răspunsuri de la clienții noștri

Nu există nici o întrebare deocamdată.

Only registered users are eligible to enter questions
(0)