Azi-noapte am visat că țineam strâns în mâini o fotografie. Nicolas mă privea cu ochii lui de un albastru intens. De mic îi cunoșteam sentimentele în funcție de nuanțele irisului, care se schimbau când în gri, când în bleu. În vis îmi zâmbea mulțumit. Am atins imaginea, voiam să-i fiu cât mai aproape, să-l simt, să-l strâng în brațe cu căldură. Spre mirarea mea, am trecut dincolo de cadru, mergeam alături de el, ca de obicei. O stare de bine mi-a învăluit inima, corpul și toată ființa. Un balsam vindecător de dragoste infinită. Apoi m-am trezit la realitate cu sufletul mângâiat.

Saga de familie sau, pur și simplu, expresia unor existențe marcate de ceea ce, în viață, se numește moarte?
Romanul Mezinul al autoarei Viorica Bédu poate fi sintetizat într-un singur cuvânt: eleganță.
Scris cu o doar aparentă detașare, romanul Mezinul reprezintă ceea ce poate fi existența oricui, iar ceea ce îl scoate în evidență este nu doar conturul precis, uneori dureros de limpede, al personajelor, dar și o imagine introspectivă a acestora, demonstrând, dacă mai era nevoie, autenticitatea scriiturii, precum și enunțul care spune că fiecare autor, în fiecare carte, se scrie, câte puțin măcar, pe sine.
Romanul Mezinul este o carte care nu doar se citește, ci se trăiește, de la prima la ultima pagină și îi va aduce cititorului satisfacția unei lecturi de o calitate ireproșabilă.