Descriere

Reconstruit din piesele trecutului meu, lipit cu rugăciuni și modelat cu taine. Am căzut pentru a mă înălța în genunchi. M-am spulberat pentru a crește falnic cu capul plecat. M-am înnecat pentru a-mi umple plămânii cu spatele îndoit spre pământ.

Dacă mă întrebi ce credință am, am să-ți spun că am și atât. Cred! Iar crezul meu mă ține în viață, mă ajută să-mi fac mâinile făraș și să mă mătur conștiincios de fiecare dată când sunt zdrobit de viață.

Dacă mă întrebi care-i zeul meu, am să-ți spun că e ceva și atât. Ce-o fi, nu-mi pasă, căci nu mi-e dat mie să înțeleg. Sub crezul meu găsesc lumina să nu mă împiedic pe alei și merg cu pași mari în fiecare zi spre un ceva al meu și doar al meu.

Dacă mă întrebi ce dogmă urmez, am să-ți spun că nu urmez ci mă ghidez. Crezul meu îmi poartă pașii în grote-ntunecate și lipsa normei lui îmi pune felinare în priviri să pot păși în siguranță și pe alții să îi pot feri.

Ai să-mi spui că-i nebunie pentru că nu urmez o lege ce-i sfântă pe pământ, pentru că nu am un zeu recunoscut de preoții de demult, că nu am o religie în care eu să cred. Ai să mă vezi un suflet rătăcit ce nu-și găsește calea și ce nu-și pleacă capul spre domnul potrivit.

Dar cred în crezul meu și mă închin la viață, plec capul meu umil în fața timpului și nu mă pun opreliște în curgerea evenimentelor, stau îngenunchiat de-al vieții inconmensurabil miracol și n-am nevoie de un nume, un zeu sau de o carte să-mi spună cât frumos e-n lumea asta mare, să îmi arate că nu pot omorî ce a primit suflare și nu pot să atac ce ca și mine are libertate.

De ce m-aș teme de-un zeu judecător când păcatul prin sinea lui e o pedeapsă? De ce aș repeta spre cer sau spre pământ aceleași imnuri cu căldură, când inima îmi bate sfânt alături de natură? De ce să-mi fie frică de sfârșit când văd în jurul meu că-i bine și știu că orice-ar fi după mormânt eu nu voi înceta să fiu? De ce să am nevoie de un zeu ca eu să te iubesc pe tine, pe oricine și-n primul rând pe mine?