Iubirea nu are moralitate. Nu e imorală, ci amorală, pentru că nu recunoaște nicio dogmă, nicio regulă, nicio convenție, e în afara oricăror prejudecăți, tabuuri, rigori, nu face nimic din datorie, nici pe datorie, nu e datoare nimănui, nu face comparații, nu are obligații, nu are frică, nici rușine, e paradoxală, între groază și milă, inocență și pasiune dusă la depravare echivalentă tot cu inocența din plăcere și joacă, e cunoaștere și mister, e revoltată și docilă, expansivă și blândă, e între extaz și tandrețe, e nomadă și versatilă și cameleonică și se adaptează din mers și desculță și n-are nevoie de condiții de trai pentru viața împreună, nu face mofturi, nu se supără, nu știe ce e egoismul, nici reproșul, nu cere la schimb, nu cântărește, nu face comparații, e tumultuoasă și nebună și cade-n genunchi cu măreție, e nobilă și umilă, râde în hohote și îți plânge în brațe, îți mănâncă din palme și urlă la lună ca o sălbăticiune când o ia razna prin păduri și aleargă ca o nălucă pe care o prinzi când îți pică-n brațe ca să o respiri și să-ți recunoști aerul în mirosul ei în tine și ți se face dor de tine cu ea pentru că iubirea e o recunoaștere, o alegere ca să nu te saturi de tine în imaginea ta în ea. Iubirea e amorală.