EDITURA TA!

Search
Generic filters

interactiv_mai_2022

SIONO Interactiv

 

Ediția lunii mai – 2022

PREMIUL I

 

CRIPTIC, de Radu Prodan
PE URMELE TATĂLUI, de Petru Racolța
Cana Scriitorului
Un cupon de 50% reducere pentru următoarea comandă SIONO
 
 
Margareta Cloșcă
 

Party, shoot, splash

 

Destinul ne ordonează relațiile aidoma unor camere de hotel. Intrăm în ele cu tot bagajul emoțional al relațiilor trecute.

Asta făcuse și Otilia când decisese să se mute de acasă, în plin divorț, într-un apartament situat la ultimul etaj al Hotelului Lafayette. Spera să fie cuprinsă de freamătul noului care să-i readucă cheful de viață, să se simtă precum primul oaspete al dormitorului. Să fie ca și cum nimeni n-a mai dormit acolo vreodată.

În primele zile a avut senzația ca și cum i s-ar fi predat la cheie un palat pe care îl putea decora după propriile gusturi. Putea să-și zugrăvească amintirile, așa cum își picta cu grijă unghiile cu ojă din sticluța de pe masa de toaletă. Putea să-și transformele visele în ornamente perfect asortate, să împrăștie în aer parfum din altă poveste, dintr-un alt loc, parfumul altui om. Și să rămână o vreme, cum rămânea parfumul florilor din vaza de pe masa rotundă aflată față în față cu patul.

Ce conta că de fapt era un decor franțuzesc din secolul al XIX-lea cel care îi dădea percepțiile de moment? Important era doar că putea sosi la orice oră își dorea.

Era un sentiment eliberator de trecut să poată să revină de la o ieșire în club și să-și arunce sandalele elegante de o manieră neglijentă pe covorul greu în care i se înfundau apoi călcâiele goale.

Era reconfortant să lase inelele și brățările aruncate pe masa de toaletă aflată în fața oglinzii, fără a le mai așeza pe suportul pentru bijuterii. Putea să deschidă sertarul mesei și să arunce în el colierul din mărgele fără să-i pese dacă se deșira, fără să se mai ostenească să-l așeze în cutia roșie tapetată cu catifea albă în care stătuse după ce-l cumpărase. Sau să-l atârne de o margine a oglinzii. Inevitabil, în acele momente, îi fugea gândul la cum ar fi atârnat ea însăși dacă s-ar fi spânzurat într-o zi.

Nici că-i păsa câte pahare de vin golea apoi sau dacă ele cădeau de pe masă și eventual se spărgeau. Totul era să nu depășească o sticlă pe noapte pentru a nu prinde suficient de mult curaj să-și zboare creierii cu pistolul achiziționat de pe Dark Web.

Nu încă. Trebuia mai întâi să se gândească cum să încripteze mesajul de adio pe care voia să-l lase. Își cumpărase și o carte a unui scriitor român. Criptic.

Cartea îi fusese recomandată de o vânzătoare de la librărie. Pe măsură ce citea, se întreba dacă femeia înaltă, blondă, cu ochi albaștri ca cerul și nevinovați ca ai unei căprioare, deschisese romanul măcar pentru a-l răsfoi puțin. Suspiciona că nevinovăția din ochii ei ascundea, în realitate, o mare ignoranță și o profundă rezistență la cultură în ciuda faptului că lucra într-o librărie ultracentrală.

Lăsă cartea – un thriller palpitant, nu o colecție de coduri de criptare a mesajelor cum îi fusese vândută – pe măsuță și sprijini cu grijă pistolul de marginea romanului.

Se ridică și ieși cu picioarele goale pe balcon. Poate exista ceva mai sibilinic decât zborul curmat de marginea trotuarului?

Se aruncă în golul rece al nopții.

Câinii întunericului o lătrară în timp ce se frângeau bucățile de noapte în fâșii lungi, întinse peste tot orașul. Ultimele spasme ale corpului înainte de stingere îi afundară obrazul stâng, ce se golea de sânge, în noroiul gros de centru de București.

 

PREMIUL II

 

REGĂSIREA, de Nicoleta Beraru
Un pix SIONO
Un cupon de 50% reducere pentru următoarea comandă SIONO
 
 
Roxana Cazaciuc
 

Lumina vibra ciudat în luciul oglinzii cu ramă albă, cam chicioasă. În dimineața aceea aerul din dormitorul de la etaj al doamnei B. părea să aibă altă culoare decât de obicei și avea altă greutate, era parcă mai rarefiat, îți venea greu să respiri și-ți venea greu să gândești.

Femeia sta cu privirea țintuită într-un punct fix, cu capul puțin într-o parte. Din când în când, fără să miște deloc, muta ochii de la stânga la dreapta și înapoi, de la măsuța albă la scaunul gol de alături, încercând să cuprindă și să înțeleagă ceva ascuns rațiunii imediate. Ce lipsește? Ce lipsește – juca gândul, când într-o parte, când în cealaltă. O mișcare aproape imperceptibilă a capului, ca o tresărire neterminată, făcu să-i cadă colțul gulerului alb al rochiei de in. Nu, celălalt inel era pe deget. Dungile late, colorate, ale covorului îi distrăgeau atenția și o enervau, dar n-avea putere nici măcar să lupte cu senzația. Venise aseară târziu de la mica petrecere improvizată în „13”. Nici nu mai știa cine fusese acolo și de ce aterizase și ea între ei. Probabil A. o convinsese să mai bântuie o vreme, are ea o vorbă, naiba mai știe fix cum e, ceva cu seara-i încă tinerică, mult mă ține, mult ridică. Ce tâmpenie! Probabil o adaptare după folclorul muncitorilor de la fabrica de termopane de lângă bloc. OK. Și? Ce-mi scapă? Pupilele i se măreau din ce în ce mai tare într-un efort de a vedea printre cârlionții roșii răvășiți. Ce pana mea lipsește de-aici?

Când se întorsese probabil că era calmă. Altfel nu s-ar fi schimbat, nu și-ar fi dat jos cerceii și celelalte inele, s-ar fi trântit în pat așa, îmbrăcată, și-ar fi plâns iar ca un copil isteric. E clar că și-a mai turnat un pahar-două, sticla nu era acolo ieri dimineață. Voia să uite pentru o clipă, să amorțească, să-și paralizeze gîndurile – tortură perpetuă. Și-o fi încercat iar să-i dea de cap, așa cum face întotdeauna din ziua aceea. Arma lui era tot acolo, acolo stă de-atunci și, oricât ar privi-o, nu găsește răspuns. I-a citit cartea de nu știu câte ori, mai că o știe pe de rost: „Umbra se ivi imensă, întunecată și înghiți întreg colțul încăperii în care dormitam. O simțeam vie, plină, adâncă și știam că aduce moarte. De fiecare dată o însoțea un bâzâit specific, cu o tonalitate joasă, dar azi era altfel, azi știam că totul se va termina, deși viața părea să își urmeze ritmul banal în jur: claxoane, becurile de pe stradă, voci mici și mari prinse în conversații oarecare. Resemnare, asta-i ceea ce simt. Parcă aveam altă variantă? De la început am știut că așa va fi, ăsta era prețul. Și merita cu vârf și îndesat!” Da, deși cartea părea să explice tot, în mintea ei nu se lega și poate că răspunsul nici măcar nu era acolo de fapt. Dumnezeule, ce lipsește? aproape urla gândul. Se-ncruntă și strânse ochii într-o încercare disperată de-a vedea mai clar măsuța aia idioată. Ceva nu e-n regulă și habar n-are ce! Bine, înafară de toate lucrurile anapoda din viața ei. Pe-alea le știe, știe că-i lipsește el, știe că și-a pierdut busola morală, echilibrul, sănătatea mintală, speranța, un job omenesc și bruma de prieteni ce o mai avea.

Și rămase țintuită așa, cu întrebarea  pendulând obsedantă deasupra măsuței de machiaj și deasupra minții sale. Rochia îi căzuse acum pe un umăr pe măsură ce se apleca tot mai tare spre dreapta, în încercarea disperată de a observa. Ce lipsește? Și deodată tresări, ca atunci când ațipești și te trezește o senzație bruscă de cădere: EU nu-s!

Aerul din cameră păru să vibreze cu totul pentru o clipă și-apoi încremeni întunecat: EU NU-S!

 

PREMIUL III

 

Un cupon de 50% reducere pentru următoarea comandă SIONO
 
 
Daniela Alistar
 

În decorul viu colorat totul sugera ideea de pereche, de cuplu, nicidecum de dualitate.

Pe măsuța de toaletă se aflau două mâini aurii, suporturi pentru inele, coliere sau alte bijuterii. Două șiraguri de perle atârnau aparent neglijent. Unul curgea sinuos pe lângă oglinda ovală sub care se odihneau două flacoane argintii cu cel mai fin parfum ce încadrau simetric recipientul acela unic în care-și păstra lacul de unghii; celălalt se ivea neașteptat din sertarul întredeschis. De pe colțul din dreapta se reflecta nestingherită o sticlă de riesling premiat, din acele crame celebre, alături de două pahare sidefii. Unul zăcea răsturnat, golit de conținut, pierzându-și conturul firesc în apele lucii ale oglinzii. Alături se odihneau suprapuse discret, ca într-un simbol al infinitului, două brățări aurii care comunicau pe diagonală, parcă, cu mâinile din colțul opus.

De pe cutia roșie din lemn de mahon crema de zi trimitea inflexiuni perlate către cea de noapte, aflată lângă un alt flacon sidefat. Toate parfumurile aveau aceeași notă de bază de violete sălbatice, dar erau, în același timp, foarte diferite deschizându-se în acorduri de citrice, de fructe de pădure sau de vetiver. O carte nedeschisă trona în mijlocul acestui tablou insolit, iar pe ea se sprijinea un revover cu țeava lungă.

Tapetul într-o nuanță tare de fucsia, covorul mic dungat în tonuri aproape pale, scaunele albe în a căror tapițerie se regăseau aceleași culori tari de fucsia și portocaliu, toate alcătuiau o imagine oarecum contradictorie, de parcă cel ce decorase acea încăpere ar fi făcut-o în perioade diferite, în funcție de dispoziția de moment, căutând totuși să le armonizeze pe toate, cumva.

Sandalele de un roz pal, comode și elegante în același timp, erau aruncate pe covor, ca și cum posesoarea lor s-ar fi împiedicat de un obstacol nevăzut sau ar fi fost incomodată de ele într-un moment de panică.

Un ochi neavizat nu ar fi observat toate aceste amănunte sau nu le-ar fi catalogat drept concludente, dar Hercule Poirot (detectivul) își răsucea gânditor capetele mustății și iscodea cu privirea-i neobosită toate micile detalii care i-ar fi putut scăpa.

– Hm, atâtea contradicții! mormăi încîntat oarecum de tot acel eclectism.

Glonțul se oprise în tocul ușii, o ratare evidentă al cărei semn foarte vizibil întina albul imaculat. Fusese eșecul acesta cauzat de indecizie, teamă sau doar de neîndemânare?

Un colț de hârtie, ieșit dintre paginile cărții, îi atrase atenția. Îl trase încet, pentru a nu deranja nimic și încercă să descifreze scrisul neglijent, când mare, când mărunt, când drept, când înclinat.

A început atât de frumos această primăvară înflorită și înmiresmată! La cea mai mică adiere petale pluteau în dans grațios asemeni unor fluturi minusculi rătăciți într-o pădure magică. Povestea se scria sub ochii mei și mă purta aievea în clipele dragi, parcă abia trăite, închise acum alături de scrisoare în prețioasa cutie de mahon. Of, scrisoarea aceea! Atât de multe bucurii cuprinse în tot atâtea rânduri așternute pe file ce încă mai păstrează parfumul rar al violetelor sălbatice. Și începuse atât de frumos primăvara aceasta cu regăsirea, proză de pisică ce toarce pe un pervaz de pe acoperișul lumii și acum- criptic. Prea multe secrete, prea multe amănunte, prea multe comportamente duale, prea multe cărți, prea puțin timp.

Cazul era ca și rezolvat, în opinia lui. Femeia cu vârstă incertă, al cărei cadavru fusese găsit în cada de sidef cu ornamente aurii devenite acum stacojii din pricina apei amestecate cu sângele prelins din venele crestate adânc, suferea de dublă personalitate. 

 

(0)